Praznicul Bunei Vestiri se afla în luna martie, care am putea spune ca este luna re-Creerii, pentru ca prin venirea lui Hristos în lume omenirea se reînnoieste, se naste din nou prin credinta, prin botez si fapte bune.

Atât de adânca este taina dumnezeiescului praznic, încât nici mintile serafimilor si ale heruvimilor nu o pot patrunde. Si la biserica cântam: "Taina cea din veac ascunsa si de îngeri nestiuta". Dar oare a fost cu totul ascunsa de îngeri si de oameni aceasta taina a întruparii lui Dumnezeu Cuvântul? Nu! Caci a fost cunoscuta de îngeri si revelata prin prooroci, însa în chip cu totul umbros. Caci îngerii au vestit-o patriarhilor, iar sfintii proroci cu mult înainte prin tainice profetii au descoperit venirea Mântuitorului pe pamânt. Dar ceea ce nici îngerii si nici oamenii n-au stiut a fost chipul zamislirii lui Dumnezeu din Fecioara. Aceata o adevereste Biserica prin cântarea: "Iar minunea nasterii Tale, a o spune limba nu poate" (Axion).

Vestea adusa de îngerul Gavriil Fecioarei Maria este vestea începerii mântuirii noastre, al întregii omeniri, si Biserica lui Hristos îl praznuieste astazi, cântând: "Astazi este începatura mântuirii noastre si aflarea tainei celei din veac". Si iarasi: "Astazi se binevesteste pamântului o mare bucurie".

În Vechiul Testament aceasta taina a Bunei Vestiri a fost preînchipuita când "toiagul lui Aaron, din casa lui Levi, odraslise, înmugurise, înflorise si facuse migdale" (Numerii 17-8) peste noapte atunci când era uscat; Sarra, femeia lui Avraam, stearpa si batrâna a nascut pe Isaac ( Facera 21,2-3); iar rugul pe care l-a vazut proorocul Moise, în Sinai arzând cu para de foc nu se mistuia (Iesire 3,2). Însa mai cu seama aceasta minune a fost anuntata prin profetia lui Isaia care spune ca "Iata, Fecioara va lua în pântece si va naste fiu si vor chema numele lui Emanuel" (Isaia 7,14), care se tâlcuieste "Cu noi este Dumnezeu". O, lucruri foarte de mirare tuturor! Dumnezeu, Caruia cerul Îi este scaun, iar pamîntul asternut picioarelor Lui, pe Care cerul nu-L încape, Cel ce are un scaun vesnic împreuna cu Tatal, încape în pântece de Fecioara! Ce lucru vrednic de mai mare mirare, decât a vedea pe Dumnezeu în chip omenesc, nedespartindu-Se de fireasca dumnezeire, si a vedea omeneasca fire asa de unita cu Ziditorul sau, ca în întreg omul, sa Se savîrseasca Dumnezeu?

Dar cum s-au petrecut lucrurile când Dumnezeu a binevoit a se Întrupa? Iata ce ne spune Evanghelia de la Luca: "Iar în a sasea luna a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al carui nume era Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Si intrând îngerul la ea, a zis: Bucura-te ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvântata esti tu între femei. Iar ea, vazându-l s-a tulburat de cuvântul lui si cugeta în sine: Ce fel de închinaciune poate sa fie aceasta? Si îngerul i-a zis: Nu te teme Marie caci ai aflat har de la Dumnezeu. Si iata vei lua în pântece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus. [...]Si a zis Maria catre înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat? Si raspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine si puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceasta si Sfântul care se va naste din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Si iata Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batrânetea ei si aceasta este a sasea luna pentru ea, cea numita stearpa. Ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta. Si a zis Maria: Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvântul tau! Si îngerul a plecat de la ea." (Luca 1, 26-31,34-38).

Vom încerca în cele ce urmeaza sa dam raspunsul a câtorva întrebari pe care am putea sa ni le punem în urma citirii textului Evangheliei.

Când a fost trimis îngerul pentru a anunta Întruparea Domnului?
Evangelia ne spune ca în luna a sasea, dar trebuie stiut ca la evrei anul începe la 1 septembrie si ca evenimentul care marcheaza începutul de la care s-au numarat cele sase luni este zamislirea sfântului Ioan Botezatorul. Zamislirea lui a avut loc la 23 septembrie, la echioctiul de toamna, pentru ca dupa sase luni, dupa echinoctiul de primavara, odata cu renasterea vietii în întreaga natura sa aiba loc Buna Vestire - Întruparea Domnului.

De ce a fost trimis un înger pentru anuntarea Fecioarei Maria?
La Sfânta Fecioara Maria a fost trimis unul din cei sapte sfinti îngeri pe care îi numim Arhangheli. În Biblie la Cartea lui Tobit se spune ca acel tânar ce a calatorit împreuna cu Tobie, a marturisit ca este "unul din cei sapte sfinti îngeri, care ridica rugaciunile sfintilor si le înalta înaintea slavei Celui Sfânt" (Tobit 12,15). Înca si sfântul Ioan Cuvîntatorul de Dumnezeu pe cei sapte îngeri îi pomeneste în cartea Apocalipsei sale, zicînd: "Har voua si pace de la Cel ce este, a fost acum si vine; cum si de la cele sapte duhuri care sînt înaintea scaunului Lui". Deci, dintre cele sapte, unul este sfântul Gavriil, care este al doilea dupa sfântul Mihail. Caci astfel se numara dupa nume: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Selatiil, Gudiil si Varahil. Iar de va zice cineva: "De ce n-a trimis Dumnezeu la Preacurata Fecioara pe cel dintâi dintre îngeri, pe Mihail, ci pe Gavriil, care este dupa dânsul?", acela sa stie ca toti cei sapte sfinti îngeri mai înalti cu cinstea sunt între dânsii asemenea. Dar cu numarul se începe de la Mihail si fiecare dintre dânsii îsi are slujba sa deosebita. Astfel, Mihail este biruitorul vrajmasilor; Gavriil, vestitor al dumnezeiestilor taine; Rafail, tamaduitor al neputintelor omenesti; Uriil este raza a focului dumnezeiesc si luminator al celor întunecati; Selatiil este rugator, pentru ca rugîndu-se totdeauna lui Dumnezeu, îndeamna pe oameni la rugaciune; Gudiil este slavitor al lui Dumnezeu si îsi are slujba de a întari pe oamenii care se ostenesc la orice lucru pentru slava lui Dumnezeu si a le mijloci rasplatire, iar Varahil este datator de binecuvântarea lui Dumnezeu si mijlocitor al dumnezeiestilor faceri de bine.

Dar si pentru aceea a fost trimis Gavriil, ca din numele lui sa fie cunoscut Cel ce se vestea, caci Gavriil se tâlcuieste "puterea lui Dumnezeu" si cu numele sau vestea acea minune bunul vestitor, ca adica Dumnezeu, Marele Stapân, în pântecele Fecioarei Se face barbat desavârsit, adica Cel ce este desavârsit Dumnezeu, om desavârsit se face. Iar desavârsit nu cu madularele, fiind barbat mare si desavârsit, ci cu puterea si cu întelegerea. Pentru ca ceilalti prunci ce se zamislesc în pântecele maicii lor nu au obisnuinta întelegerii, nici nu este vreo putere întru dânsii. Iar Pruncul Hristos, ce se zamisleste în pântecele Fecioarei Maria, din vremea zamislirii Sale, îndata si cu întelegerea cea nespusa si cu puterea cea nebiruita a fost întru toate barbat desavârsit. Pentru aceasta si în icoane putem observa ca Maica Domnului este reprezentata cu Pruncul Iisus care are figura de barbat desi este copil, pentru a scoate în evidenta Dumnezeirea Pruncului care este desavârsit cu puterea si întelegerea.

Sfântul Proclu, patriarhul Constantinopolului, vorbeste astfel: "Singur numele îngerului este de minune, caci cel ce bine a vestit Fecioarei Maria, Gavriil s-a numit; caci el vestea, si cu numele închipuia, pe Acela ce avea sa vina în lume". Pentru ca Gavriil înseamna "barbat tare", începând de la zicerea "Gavri", care însemneaza "barbat"; "Il" - prescurtat din Elohim - ce înseamna Dumnezeu. Acestea amândoua, împreunate, înseamna Gavriil, adica "barbat Dumnezeu", despre care de demult a vestit Ieremia, zicând: A zidit Domnul lucru nou pe pamânt, femeie va naste pe barbat.

Unde a fost trimis îngerul sa aduca vestea Fecioarei Maria?
Ingerul a fost trimis "într-o cetate din Galileea, al carui nume era Nazaret". Latura Galileii era a neamurilor, desi o parte era locuita de israelitieni, însa mai multe popoare pagâne erau întrânsa. Pentru aceasta si în Sfânta Scriptura se graieste de "Galileea neamurilor". Latura aceasta, la israiliteni, era cea mai de pe urma si nebagata în seama, ca cea locuita de oameni pacatosi, de alta limba si necredinciosi. De aceea era si ocarâta de iudei, pentru ca ziceau: Au doar din Galileea vine Hristos? Cearca si vezi, ca prooroc din Galileea nu vine! Asemenea si Nazaretul, cetatea Galileii, era de dânsii întru nimic socotita, ca ceea ce era mica si cea mai de pe urma. Asa se vorbea între dânsii: Din Nazaret poate sa fie ceva bun? Dar sa socotim vointa lui Dumnezeu. Unde a voit sa aiba pe Preacurata Maica Sa? Nu în latura Iudeii, nici în sfântul Ierusalim, cetatea cea mare, ci în Galileea cea pacatoasa si în micul Nazaret, ca întâi sa arate adevarul, ca pentru pacatosi a venit pe pamînt: N-am venit, zice Domnul, sa chem pe cei drepti la pocainta, ci pe cei pacatosi; "si din limbi necredincioase, sa-Mi fac Biserica credincioasa", iar al doilea, sa se arate lucrul, ca spre cei smeriti, lepadati si defaimati, priveste Hristos cu milostivire, iar nu spre cei mândri si slaviti. Mica cetate a fost Nazaretul, însa de mare dar s-a învrednicit, de care nu s-au învrednicit toate celelalte cetati mari ale lui Israil, care se înaltasera mult. În Nazaretul cel mic locuieste Fecioara Maria, cea mai înalta decît toti sfintii îngeri, al carei pântece era mai desfatat decât cerul. Acolo se trimite Gavriil, acolo umbreste Duhul Sfînt, acolo Se întrupeaza Dumnezeu Cuvîntul. Pentru ca unde este smerenia, acolo straluceste slava lui Dumnezeu. Cetatile cele mândre sunt vrajmase lui Hristos, iar cele smerite Îi sunt placute. Neslavita cetate Nazaret a zamislit pe Hristos, Domnul nostru, iar slavitul Ierusalim L-a rastignit! Micul Betleem L-a nascut, iar marele Ierusalim Îl cauta spre moarte! În cei smeriti Dumnezeu Se salasluieste, iar de la cei mândri Se îndeparteaza.

De ce a fost trimis îngerul la Fecioara Maria?
Fecioara Maria a fost împodobita de Dumnezeu cu toate darurile Preasfântului Duh. Însa cel mai mare dar care a învrednicit-o a fi Nascatoare de Dumnezeu si i-a adus negraita cinste si slava a fost, nu fecioria, ci darul smereniei. Pentru smerenia ei, dupa marturia Sfântului Duh, "a cautat Domnul spre smerenia roabei Sale" (Luca 1, 48) si a ridicat-o pe ea la atâta slava si cinste, spre a fi laudata în cer de toti sfintii si de ostile ceresti, iar pe pamânt "fericita de toate neamurile". Aici cu adevarat, s-a împlint cuvântul Sfintei Evanghelii, care zice: "Cine se va smeri pe sine se va înalta" (Matei 23,12). Dar pentru care motiv smerenia este atât de mare? Raspundem împreuna cu Sfintii Parinti: "Pentru ca numai ea poate ucide cel mai mare pacat care este mândria!" Caci prin acest cumplit pacat îngerii au cazut din cer, iar stramosii nostrii Adam si Eva au cazut din rai; caci ascultând de sarpele diavol, li s-a nalucit a se face ca niste dumnezei (Facerea 3,5). Si daca am cazut din rai prin mândrie, sa ne urcam din nou la Dumnezeu prin smerenie.

Aparatoare Doamna, pentru biruinta multumiri, izbavindu-ne din nevoi aducem tie, Nascatoare de Dumnezeu, noi robii tai; ci, ca ceea ce ai stapânire nebiruita, slobozeste-ne pe noi din toate nevoile, ca sa strigam tie: Bucura-te Mireasa, pururea Fecioara ." (Condac al Praznicului Bunei Vestiri)

Mucenicii (macinicii) au fost 40 de ostasi crestini din partile Capadociei, care împlineau serviciul militar în Sevastia, sub conducerea lui Agricola, în vremea împaratului Licinius (308-324). Aflând comandantul lor Agricola de faptul ca toti sunt crestini si deci cheama numele lui Hristos, au fost pârâti dregatorilor care au încercat sa-i înduplece sa renunte la credinta lor. În numele tovarasilor sai, tânarul ostas Chirion a spus dregatorului: ''Cum noi am luptat si am învins pe dusmani pentru împaratul pamântesc, tot asa vrem sa luptam si sa învingem si pentru împaratul nostru cel ceresc care este Hristos Domnul. ''. Atunci au fost aruncati în temnita cetatii unde prin torturi si fagaduinte au fost îndemnati sa abjure credinta crestina, dar toate încercarile au ramas fara rezultat. Hristos era cel care îi întarea si îi lumina în întunericul si chinurile temnitei aratându-le bunatatile viitoare ce-i asteptau pe cei ce marturiseau cu îndrazneala numele Lui.

Când în urma îndemnurilor de a se închina la idoli, unul dintre mucenici, Sfîntul Candida a raspuns ca: "Nu numai cinstea ostaseasca, ci si trupurile noastre sa se ia de la noi, ca nimic mai scump nu este noua, nimic mai cinstit, decît Hristos, Dumnezeul nostru" voievodul a poruncit ca sa fie batuti cu pietre peste gura. Dar pietrele în loc sa-i atinga pe ei, se întorceau si loveau pe cei ce le aruncau. Vazând ca toate încercarile lor au ramas zadarnice, cruzii voievozi Lisie si Agricola au poruncit ca cei 40 de sfinti soldati sa fie dezbracati si siliti sa intre într-un iezer înghetat din apropierea orasului în timp ce era un ger napraznic si vânt mare.Si sosind ceasul întâi din noapte si gerul întarindu-se mai cumplit, unul dintre ei nemaisuferind acele chinuri a intrat în baia calda facuta înadins pentru cei ce vor slabi de ger, si pregatita special pentru cei care consimteau sa aduca jertfa idolilor. Dar numai ce si-a atins piciorul de pragul baii si a cazut îndata mort. Iar in ceasul al treilea din noapte, unul dintre paznici, Aglae, a avut o vedenie: din cer, Hristos împreuna cu sfintii îngeri puneau pe capetele fiecaruia dintre martiri o cununa, si luminat fiind de sus s-a marturisit pe sine a fi crestin si intrând în iezerul înghetat s-a alaturat celorlalti patimitori. A doua zi de dimineata vazând tiranii ca sfintii mucenici n-au murit au hotarât sa le fie sfarâmate picioarele cu ciocanele. Iar sfintii mucenici, fiind sfarâmati, sufletele lor le dadeau Domnului, iar numai unul, Meliton, cel mai tânar înca mai rasufla.

Temandu-se tiranii ca trupurile lor sa nu fie luate de crestini si venerate, au poruncit sa fie arse si fiind duse de care la locurile de ardere, numai trupul celui mai tânar dintre ei a fost lasat pe loc. Atunci maica sa, care era acolo pentru a îmbarbata cu cuvinte de rabdare pe sfintii mucenici, lasîndu-si slabiciunea femeiasca, a luat pe fiul sau pe umeri si fara de temere mergea dupa care. Iar mucenicul Meliton, care era dus de maica sa, bucurîndu-se, si-a dat sufletul sau în bratele lui Hristos. Dupa ardere, ramânând oasele mucenicilor, au fost aruncate în râu pentru a se sterge orice urma. Totusi crestinii evlaviosi în mare taina au adunat cenusa si ramasitele sfintelor lor trupuri si pastrându-le ca pe un odor de mult pret le-au asezat în locurile lor de închinare. Iar Domnul, Cel ce pazeste toate oasele placutilor Sai, n-a lasat sa piara în apa nici o particica din ele, ci pe toate le-a pazit întregi. Dupa trei zile s-au aratat sfintii, fericitului Petru, episcopul acelei cetati, zicîndu-i: "Vino noaptea si ne scoate pe noi din râu!" Iar el, luând clerul sau si barbati cucernici, a mers la malul râului, noaptea, care era foarte întunecoasa. Si iata ca deodata s-au luminat oasele sfintilor în apa ca stelele; si oriunde se afla cea mai mica particica, locul acela stralucea ca de o lumina. Deci, adunînd episcopul din apa toate oasele sfintilor, pîna la unul, le-a pus într-un loc cinstit. Pâna si astazi în biserica manastirii Xiropotamul din Sf. Munte Athos, ce are hramul sfintilor 40 de mucenici, se pastreaza cu mare veneratie ramasite din cenusa amestecata cu pamânt si sânge de la locul unde au patimit Sfintii Martiri. Actele martiri ce ne-au transmis pâna astazi numele unora din cei 40 de mucenici: Kirion, Candidus, Domnus, Isihie, Heraclius, Smaragd, Evnichie, Valent, Vivian, Claudius, Priscus, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantus, Elian, Sisinie, Aghius, Alexandru, Ilie, Gorgonius, Atanasie, Chiril, Sacerdon, Nicolae, Valerius, Filactimon, Severian, Hundion, Meliton si Agalae.

Amintirea sfintilor 40 de mucenici a dat loc la anumite obiceiuri populare constând în pregatirea unor produse alimentare specifice din faina de grâu. Pregatite sub forma de opturi închipuind coroanele martirilor, sau de colacei scufundati în apa - simbol al lacului înghetat în care au murit martirii- ele se împart la biserica la sfârsitul sfintei Liturghii dupa ce au fost sfintite de preot. Întelesul adânc si miscator al acestui obicei este uitat de mult, dar el ramâne o dovada a credintei puternice a credinciosilor ortodocsi si a evlaviei lor fata de suferintele sfintilor 40 de mucenici. Sarbatoarea celor 40 de mucenici are adânci rezonante în sufletul si în spiritualitatea ortodoxa a poporului român, în constiinta caruia martirajul celor 40 de soldati crestini are semnificatia unei daruiri totale fata de Mântuitorul Hristos si fata de învatatura Sa, cea dumnezeiasca.

(Compilatie din "Vietile Sfintilor" pe luna martie, Ed. Episcopiei Romanului, 1999 si "Predici la praznice împaratesti si la sfintii de peste an" de Arhimandrit Cleopa Ilie, Ed. Episcopiei Romanului, 1996)

Biserica ortodoxa a rânduit ca în cea de a doua duminica a Postului mare sa cinstim pe Sfântul Grigorie Palama, aparatorul isihasmului si autorul unei profunde sinteze a învataturii Parintilor Bisericii despre posibilitatea omului de a cunoaste pe Dumnezeu - Cel mai presus de orice cunoastere.

Sfantul Grigorie s-a nascut in 1296 din parinti nobili, originari din Asia Mica si emigranti la Constantinopol din cauza invaziei turcesti. El a fost crescut la curtea imparatului Andronic II Paleologul. Studiile profane urmate de tanarul Grigorie pana la varsta de 20 de ani i-au permis o cunoastere temeinica a filosofiei aristotelice. In 1316, Grigorie se hotaraste brusc sa devina monah. Ramas inca din copilarie orfan de tata, el rezolva problema familiei sale in spirit medieval si bizantin: mama impreuna cu cele doua surori ale sale si servitorii intra in manastirile din capitala, in timp ce cei trei baieti pornesc impreuna, pe jos, catre Muntele Athos. Aici Sf. Grigorie a petrecut 20 de ani, desavarsindu-se in rugaciunea curata si invatatura patristica.

La varsta de 30 de ani, in anul 1326, este hirotonit preot si fondeaza langa Verria un schit al carui conducator devine. El traieste aici o viata de asceza riguroasa: cinci zile din saptamana statea in izolare totala, sambata si duminica venind in mijlocul fratilor pentru a celebra Sfanta Euharistie si a sta de vorba cu ei. In anul 1331, datorita multiplelor incursiuni sarbesti ce devastau regiunea Verria, se intoarce la Athos, stabilindu-se la sihastria Sfantul Sava in apropiere de Marea Lavra. Si aici viata sa spirituala este caracterizata de acelasi echilibru intre nevointa si rugaciunea personala si celebrarea euharistica colectiva.

In jurul anului 1339, calugarul Varlaam din Calabria se lanseaza într-o ampla actiune denigratoare a practicilor ascetice ale calugarilor isihasti athoniti. Isihasmul ("isihia" = linistire, contemplatie) are la baza ideea de retragere din tumultul vietii în lume si practicarea continua a unei rugaciuni simple : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!", asociata cu ritmicitatea respiratiei si concentrarea mintii (atentiei) spre locul inimii - centrul spiritual al fiintei omenesti. Dupa o practica îndelungata însotita de o viata curata, prin harul Duhului Sfânt, li se daruia sa vada acea lumina stralucitoare, nemateriala, dumnezeiasca în care, ca si apostolii pe Tabor, ei recunosteau prezenta lui Hristos. Aceasta forma de rugaciune a fost numita "rugaciunea inimii" sau "rugaciunea mintii" sau "rugaciunea lui Iisus".

Varlaam sustine teza unei lumini taborice materiale, create, un fenomen de ordin atmosferic, ridiculizând practicile isihaste si pretentia calugarilor athoniti de a vedea slava lui Dumnezeu. Împotriva atacurilor sale si ale unor urmasi ai sai în acesta actiune denigratoare, Sfântul Grigorie raspunde prin mai multe scrieri ce reprezinta o adevarata sinteza a teologiei Parintilor Bisericii. El face deosebire intre fiinta si lucrarea (energia, harul) dumnezeiasc{, numai cea din urma fiind impartasibila, "vizibila". Aceast har dumnezeiesc este perceput de monahii isihasti ca "lumina". Fiinta divina (transcendenta, invizibila) si energia ei nu sunt doua dumnezeiri, ci modul de existenta al Persoanelor divine. Dumnezeu este la fel de prezent în fiinta Sa divina ca si în lucrarea ei exterioara, în energiile sau harul ei. Este o deschidere personala a firii dumnezeiesti, o iradiere si manifestare spre exterior a acesteia.

Prin harul sau energiile divine omul devine "partas firii celei dumnezeiesti" (II Petru I, 4), fara ca, prin aceasta, fiinta sa sa se contopeasca cu fiinta divina - ce ramâne total inaccesibila omului. Fiul lui Dumnezeu S-a facut om pentru ca si noi, ca oameni, sa ne împartasim de viata Sa dumnezeiasca. Asa cum firea Sa omeneasca a fost patrunsa de energiile divine asa si noi avem posibilitatea de a ne împartasi de ele, fara ca prin aceasta sa ne confundam cu Dumnezeu.

În perioada 1340-1360 au loc mai multe sinoade la care Sf. Grigorie este animatorul dezbaterilor dogmatice privind teologia mistica a experientelor isihaste. Din 1347 el devine episcop al Tesalonicului, unde sunt pastrate si astazi moastele sale. Trece la cele vesnice în 1359 si este canonizat sf|nt în 1368.

Învatatura Sf. Grigorie Palama despre fiinta si energiile dumnezeiesti este fundamentul teologic al experientei mistice de unire a omului cu Dumnezeu, prin rugaciune neîncetata si viata dupa poruncile lui Dumnezeu.

Asa cum am aratat în numarul trecut, sensul Postului este acela de calatorie de la o stare duhovniceasca la alta si nu doar o simpla perioada de restrictii alimentare. Aceasta schimbare de stare spirituala este legata de o atitudine de pocainta. Termenul grecesc (metanoia) are un sens mult mai cuprinzator decât acela de "cainta": el exprima întoarcerea totala a fapturii catre Dumnezeu, prin constientizarea pacatului. Aceasta întoarcere este un act rational ce îsi gaseste un mijloc de realizare în actul postirii, caci prin postire sunt biruite poftele irationale si ratiunea pune din nou stapânire pe întreaga faptura omeneasca.

Dupa duminicile pregatitoare ce au precedat Postul, în primele patru zile de post, la Vecernie, Biserica a rânduit citirea Canonului de pocainta al Sfântului Andrei Criteanul. Canonul trece în revista întreaga istorie a mântuirii de la caderea în pacat a primilor oameni pâna la Întruparea lui Hristos si epoca Bisericii crestine. Este vorba de incitare la adevarata pocainta, la constientizarea pacatului - vazut în primul rând ca respingere a înaltei chemari pe care Dumnezeu a facut-o omului. Crestinul recunoaste în faptele istorice ale caderii în pacat propriile sale fapte. Astfel, se spune: "... râvnind neascultarii lui Adam, cel întâi zidit, m-am cunoscut pe mine dezbracat de Dumnezeu si de împaratia cea vesnica si de desfatare, pentru pacatele mele". Omul care se pocaieste întelege ca prin faptele sale în dezacord cu poruncile dumnezeiesti a pierdut darurile pe care Dumnezeu i le-a daruit la Botez : "Întinatu-mi-am haina trupului meu si mi-am spurcat podoaba cea dupa chipul si dupa asemanarea Ta, Mântuitorule. Întunecatu-mi-am frumusetea sufletului cu dulcetile poftelor si cu totul toata mintea tarâna mi-am facut."

Despre adevarata pocainta Parintele Schmemann spune: " ...chiar si atunci când îsi marturiseste pacatele, omul "modern" nu mai face pocainta; fiind sigur de justetea felului în care întelege religia, el ori însiruie formal încalcari formale ale unor reguli formale ori împartaseste "problemele" sale cu duhovnicul - asteptând de la religie un tratament terapeutic care îl va face din nou fericit si "în rânduiala". În nici un caz nu putem vorbi aici despre pocainta ca despre cutremurarea omului, care, vazând în sine "imaginea slavei celei de negrait", realizeaza ca a pângarit-o, a tradat-o si a alungat-o din viata sa; pocainta, ca parere de rau, vine din adâncimea cea mai profunda a constiintei omenesti, ca dorinta de reîntoarcere, ca încredintare în iubirea si milostivirea lui Dumnezeu. Din acest motiv, nu este îndeajuns sa spui "am pacatuit". Aceasta marturisire capata sens si devine lucratoare numai daca pacatul este înteles si trait în toata adâncimea si tristetea sa."

Un alt element liturgic specific Postului mare este Rugaciunea Sfântului Efrem Sirul:
"Doamne si Stapânul vietii mele, duhul trândaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapânire si al grairii în desert nu mi-l da mie.
Iara duhul curatiei, al gândului smerit, al rabdarii si al dragostei, daruieste-l mie, slugii Tale.
Asa Doamne, Împarate, daruieste-mi ca sa-mi vad gresalele mele si sa nu osândesc pe fratele meu, ca binecuvântat esti în vecii vecilor. Amin"
Aceasta rugaciune este citita de doua ori la sfârsitul slujbelor din timpul saptamânii pe toata durata Postului si este însotita de metanii. Ea exprima într-o forma concisa elementele esentiale ale pocaintei, ce ne sunt astfel reamintite pe tot timpul Postului.

Cererile "negative" din prima parte au ca scop eliberarea noastra de boli spirituale, dintre care pe primul loc este pusa trândavia. Este vorba tendinta de a stopa orice elan duhovnicesc, orice initiativa de schimbare a vietii. Ea este opusa efortului ascetic. Consecinta ei directa este grija de multe, risipirea în griji pentru lucruri marunte, ce ne face sa pierdem din vedere esentialul. Omul modern este supus frecvent acestei risipiri si rolul postului este tocmai acela de restabilire a ierarhiei valorilor. Pierderea acestei ierarhii lipseste de sens viata noastra si ne face sa cautam compensatii în relatiile cu semenii, de unde iubirea de stapânire. Cel ce constientizeaza faptul ca persoana sa este destinata sa traiasca o viata de comuniune cu Dumnezeu nu are nevoie sa-i domine pe ceilalti. Grairea în desert este o deviere de la sensul initial al darului vorbirii, dat noua de Dumnezeu. Am primit acest dar pentru a exprima adevarul, pentru a ne zidi unii pe altii în iubire si nu spre flecareala si vorbiri desarte.

Urmeaza apoi cererile "pozitive", de dobândire a virtutilor caracteristice vietuirii dupa Dumnezeu. Curatia trebuie înteleasa aici potrivit sensului termenului grecesc (sofrosini) adica plinatatea întelepciunii si dreapta socotinta. Curatia trupeasca nu este decât un caz particular - ce, pierduta prin subjugare de catre placerile sexuale, face ca trupul sa nu mai fie stapânit de spirit, pervertind scopul pentru care a fost adus la existenta de catre Dumnezeu. Despre virtutea esentiala a smereniei am vorbit deja. Învatatura evanghelica ne spune ca Dumnezeu da harul sau doar celor smeriti. Rabdarea este o alta caracteristica a omului duhovnicesc. Omul ce a pierdut întelegerea chemarii sale dumnezeiesti este nerabdator, caci masoara totul dupa interesele sale lumesti, din aceasta viata, în vreme ce pentru omul ce judeca la scara eternitatii urgentele lumii acesteia devin relative. În fine, toate aceste virtuti sunt încununate de dragoste. Ea este un dar de la Dumnezeu spre care sunt orientate toate actiunile noastre, caci este trasatura definitorie a vietii la care este chemat omul crestin.

Toate aceste cereri sunt rezumate în cel de al treilea grup. Vederea greselior proprii înlatura pericolul mândriei, al pervertirii sensului existentei noastre iar neosândirea fratilor este semnul dragostei catre semeni. Sunt semnele revenirii la adevarata existenta dupa Dumnezeu, finalitate a pocaintei din timpul Postului.