Evanghila dupa sfantul Luca [18, 10-14]:

10. Doi oameni s-au suit la templu, ca sa se roage: unul fariseu si celalalt vames.
11. Fariseul, stand, asa se ruga in sine: Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca acest vames.
12.Postesc de doua ori pe saptamana, dau zeciuiala din cate castig.
13. Iar vamesul, departe stand, nu voia nici ochii sa-si ridice catre cer, ci-si batea pieptul zicand: Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosul.
14. Zic voua ca acesta s-a coborat mai indreptat la casa sa, decat acela. Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va indrepta.

Cuvintele cu care Mântuitorul Iisus Hristos încheie pilda vamesului si a fariseului sunt: "oricine se înalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va înalta", ele reprezentând concluzia parabolei si un temei al vietii duhovnicesti. Aceasta formulare contine, printre altele, un verb de miscare, utilizat curent în limba vorbita : "a înalta", folosit aici într o forma reflexiva, aflat în opozitie cu un alt verb, "a smeri", utilizat actualmente aproape exclusiv în limbajul religios.

Bineînteles, sensul profund al parabolei se descopera aceluia care se smereste, adica aceluia ce are o virtute despre care Sfântul Ioan Scararul spune ca este "un har fara de nume pe care îl cunoaste numai cel ce îl are". Ce vom face însa daca ne aflam într-o stare în care smerenia nu ne este nici pe departe accesibila, ci apare mai degraba ca o tinta pe care nadajduim sa o atingem cândva ? Am putea avea oare un folos din celelalte cuvinte ale Mântuitorului, în particular din întelesul primului verb pomenit mai sus ? O timida încercare de a raspunde acestei întrebari este însasi continutul acestei omilii.

Ca verb de miscare, "a înalta", presupune o deplasare în spatiu în raport cu un reper. Zicem ca pasarile "se înalta" în zbor sau ca soarele "se înalta" pe cer, întelegând prin acestea o deplasare în raport cu sistemul nostru de referinta, pamântul. Este limpede ca "înaltarea", ca de altfel miscarea în general, este raportata la un reper considerat fix. In aceasta perspectiva, ceea ce este de prima importanta în utilizarea si în întelegerea unui astfel de verb este precizarea reperului sau a "sistemului de referinta". Astfel, pasarile privite din avion nu par nicidecum sa se înalte, pe când soarele, în jurul caruia Pamântul se învârte, stim bine, nici vorba "sa se înalte" pe cer, decât în masura în care simturile noastre confera prezumtia de stabilitate orizontului pe care ni-l ofera planeta noastra.

Poate ar fi bine sa precizam ca una dintre concluziile fizicii despre lumea aceasta este ca toate obiectele ce exista în ea se misca unele în raport cu altele : cea mai solida si "stabila" piatra aflata la îndemâna noastra se misca de fapt prin spatiu împreuna cu întreg Pamântul. Nici Soarele nu ofera mai multa garantie de stabilitate si, pe scurt, toate stelele si toate planetele par sa scandeze cunoscutul aforism : "totul este relativ". Importanta, ca de altfel si inexistenta unui punct de sprijin nemiscat în lumea aceasta, a observat-o si descoperitorul legii pârghiilor când exclama : "Dati-mi un punct de sprijin si va rastorn Pamântul!"

Aceste lucruri fiind precizate, putem reveni la concluzia Domnului Hristos, si la antiteza dintre fariseul corect, drept si ascet, si vamesul pacatos, nedrept si neînfrânat. Care sunt reperele celor doi? Reperul fariseului este usor de gasit: este vamesul de alaturi, caci el însusi o zice lamurit când multumeste ca nu este "ca acest vames". Cât despre vames, acesta "departe stând, nu voia nici ochii sa si-i ridice catre cer, ci-si batea pieptul zicând : "Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului" ". Care sa fie reperul celui din urma? Din cuvintele lui, numai unul singur poate fi: Dumnezeu, singurul pe care Il numeste, înaintea Caruia si statea batându-si pieptul.

Ar trebui poate sa ne întrebam daca nu cumva dintr-un viciu de raportare, sau dintr-o eroare de sistem de referinta, fariseul s-a osândit pe sine prin rugaciunea sa. Pentru ca, din punctul lui de vedere, nimic din ce spune el nu este gresit : el multumeste lui Dumnezeu, recunoscând ca ceea ce are vine de la Dumnezeu, nu din puterile lui. In plus, el nu minte când zice ca nu e rapitor, nedrept sau adulter. Dimpotriva, da zeciuala si posteste. Face vamesul aceasta? Nicidecum.

Ce-ar fi putut însa cugeta fariseul nostru daca "sistemul lui de referinta" nu ar fi fost "ceilalti oameni" sau persoana vamesului, ci Dumnezeu, adica Acela la care vamesul se raporta? Mai putea zice, în fata Celui singur Bun, ca el este corect? sau în fata Celui Drept ca si el este drept? sau în fata celui nepatimitor ca el este înfrânat ? Si ce ar fi putut zice, laudându-se cu zeciuala lui, în fata Aceluia care " rasare soarele si peste cei buni si peste cei rai si trimite ploaie si peste cei drepti si peste cei nedrepti?" (Matei 5, 45) N-ar fi facut oare ca si vamesul, n-ar fi stat oare si el departe, socotind dreptatea sa o cârpa lepadata si toata virtutea lui o greseala? Daca din punctul de vedere al fariseului, vamesul era un pacatos, atunci ce putea fi fariseul în fata lui Dumnezeu?

Ei bine, urmând exemplul vamesului, în urma unei raportari corecte la Dumnezeu, oricine poate face ceea ce a facut acesta si sa zica, batându-si pieptul: "Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului." In aceasta perspectiva, nu apare deloc neobisnuit cuvântul Sfântului Apostol Pavel, când zice "Iisus Hristos a venit sa mântuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintâi sunt eu" (1 Timotei 1, 15). Putea Sfântul Pavel sa spuna aceasta daca s-ar fi comparat cu "ceilalti oameni" sau "cu acest vames" ?

În sfârsit, încredintati ca, atunci când ne rugam lui Dumnezeu, se cuvine sa ne si raportam la Dumnezeu, iar nu la oameni, am putea încerca si cuvântul unor Parinti : "De vei avea pururea cuvântul vamesului în inima ta, te vei mântui!" (Avva Ammona, cuvântul 4, Patericul Egiptean)